O româncă în Japonia: “…când simţi că nu mai ai unde merge, ştii că trebuie să rămâi unde eşti!”

Denisa Popa s-a  îndrăgostit de Japonia, de civilizaţia asiatică, de oamenii săi, de bucătăria japoneză. O ţară despre care “s-ar putea spune că este perfectă”, cum spune românca, dacă ar fi cruţată de dezastrele naturale, care în ultima vreme par neiertătoare cu statul nipon.  Denisa ne vorbeşte despre cum se văd lucrurile de la faţa locului, fără exagerări sau supoziţii.

Reporter: Cum ai simtit cutremurul din 11 martie?

Denisa P. : La cutremurul din 11 martie am fost destul de speriată, mai ales că a fost primul  cutremur de asemenea intensitate pe care l-am experimentat în viaţa mea, tocmai venisem dintr-o călatorie cu o zi înainte şi eram încă obosită aşa că pe la ora 3  după-amiază, am decis să mă odihnesc un pic, dar la scurt timp după ce m-am aşezat pe pat am simţit o zguduitură puternică şi m-am ridicat în picioare, am aşteptat să treacă gândindu-ma în ce colţ al casei ar fi cel mai bine sa mă adapostesc, dar când am văzut că nu se opreşte, iar intensitatea e din ce în ce mai mare, am dat buzna afară, eu locuind, din fericire, la etajul unu al unei case cu un singur etaj.

“…parcă nenorocirea nu se mai termină…”

R:  Locuieşti de aproape un an în Japonia. Cât de frecvent simţeai cutremure până la seismul dezastruos din luna aceasta?

DP: Nu foarte des, cam o dată la o lună-două, dar erau de mică intensitate şi aproape insesizabile. Îmi amintesc că atunci când am ajuns în Japonia, acum un an, a fost pentru prima oară când am simţit un cutremur pentru prima oară în viaţa mea, cum România nu prea are, mi s-a părut că nu e mare lucru, fusese doar unul de mică intensitate, japonezii nici nu le mai dau atenţie, fac parte din viaţa lor de zi cu zi si le au de mulţi ani încoace, însă nimeni nu ştia ce avea să urmeze în anul 2011, cel mai devastator cutremur de care au avut parte până acum; bineînţeles şi din cauza faptului că a fost urmat de un tsunami şi dezastrul de la reactoarele nucleare. A fost un triplu şoc pentru Japonia; parcă nenorocirea nu se mai termină…

R: Ţi s-a întâmplat să fii într-un loc public în timpul unui cutremur? Cum reacţionau japonezii în acele momente şi cum reacţionai tu?

DP: Nu, nu , din fericire, nu mi s-a întâmplat, dar la ultimul cutremur am iesit în stradă şi am putut să văd reacţiile oamenilor. Aici în Tokyo iniţial s-a crezut că a fost doar un cutremur şi atat, aşa că oamenii erau puţin speriaţi, mai ales cei în vârstă, dar în mare parte destul de calmi  încercau să-şi continue activităţile. Reacţia mea? Glumesti? Păi am avut impresia ca nu se va termina bine, deşi iniţial şi eu am crezut că o sa fie doar un mic cutremur, am fost surprinsă să văd că nu se mai termină, iar intensitatea era mare. În stradă, am simţit că pământul se ondulează, parcă aş fi călătorit pe spatele unui şarpe, exact sentimentul ăsta.E posibil totuşi, din cauza sperieturii să-mi fi crescut adrenalina prea mult şi de aceea am simţit senzaţii de vomă, iar zile întregi după cutremur am avut senzaţii de ameteală acompaniate bineinţeles de replicile cutremurului care nu se mai opreau şi care încă mai continuă şi acum.

“…televiziunile nu au nici un interes să vândă mult după urma unui dezastru, doar vorbim de ţara care nu are nevoie de paparazzii  ca să se simtă bine în timpul liber.”

R: Televiziunile din România şi, în general, cele din lume, au prezentat destul de tragic evenimentele din Japonia. Cum se văd lucrurile de acolo? S-a schimbat viaţa locuitorilor din Tokio în vreun fel?

DP: Mda, destul de tragic, atat de tragic încât cei din afara Japoniei în special părinţii noştrii au avut bătai de inimă. Aici, japonezii au fost destul de calmi, ei nu prea se aruncă la concluzii până nu văd exact situaţia, nu fac mare zarvă, ce rost ar avea să sperie populaţia?  În astfel de situaţii, calmul e de pret, apoi, la ei, televiziunile nu au nici un interes să vândă mult după urma unui dezastru, doar vorbim de ţara care nu are nevoie de paparazzii  ca să se simtă bine în timpul liber.

R: Tot în presă s-a scris că rafturile hypermarkeurilor s-au golit de alimentele de baza, la scurt timp după ce s-a aflat de radiaţii. Ce ne poţi spune despre asta?

DP: Într-adevar, aşa este, nu numai ale hypermarketurilor( care apropo la ei nu există), dar ale tuturor magazinelor care vând alimente. Iniţial s-au retras alimentele care au fost trimise celor din Sendai (n.r. cel mai afectat oraş de cutremurul din 11 martie), apon, în urma pericolului de la reactoarele nucleare, oamenii s-au speriat că vor fi rugaţi să nu îşi părăsească casa sub nici o formă şi astfel s-au aprovizionat cu de toate…Din cauza lipsei benzinei, marfa nu a putut fi transportată la timp în magazine şi astfel rafturile au ramas goale pentru ceva timp, dar acum totul a revenit la normal.

R: Autoritatile nipone au emis sfaturi, atentionari prin care populaţia se poate feri pe (cat posibil) de gradul mare de radioactivitate?

DP: Da. Ei emit atenţionări în general pentru orice, chiar si pentru o ploaie mai puternică decat normalul. Japonia e o tară în care te poti simţi în siguranţa din punctul ăsta de vedere. Dar hai sa fim seriosi de data asta oare ce ar putea o persoană să facă în cazul unui dezastru nuclear, orice ai pune pe tine şi cu orice te-ai înveli, e în zadar…

R: Cat de des ai mai simţit seisme după data de 11 martie?

DP:  Aproape in fiecare zi;

R: Dintre cunoscuţii tăi din Japonia, cunoşti pe cineva care a fost grav afectat de cutremurul din 11 martie sau de tsunami? Ma refer la pagube materiale sau chiar pierderea vieţii.

DP: Din fericire, nu, dar mergînd la biserică, am cunoscut oameni care au prieteni printre cei afectati, iar pastorul însuşi a adăpostit o familie de bătrâni la el în casă pentru că nu aveau unde să se ducă. Cei de pe lânga reactoarele nucleare sunt cei mai afectaţi, pentru că pentru ei dezastrul nu s-a terminat şi suferă psihic în fiecare zi, sunt izolaţi în case, unii fără apă si mâncare şi nimeni nu le dă atenţie pentru că toată atenţia s-a îndreptat către cei din Sendai şi căutarea supravieţuitorilor.

R: Cunosti pe cineva care a părasit Japonia după dezastru?

DP:  Nu

R: Se comportă diferit oamenii acum? Ce parere au japonezii despre radiaţii?

DP: Daca se comporta altfel? Nu. Japonezii sunt oameni care nu-şi arată sentimentele, aşa le e cultura, dar ştiu că în interiorul lor şi ei suferă, dar încearcă sa pară grozavi şi plini de ei, sunt sigură că şi ei în intimitatea caselor lor au plâns şi încă plâng…

Nu se vorbeste prea mult despre asta, aici oamenii speră şi se roagă să se termine mai repede; bineinteles că sunt şi ei stresaţi şi speriaţi, dar încearcă să-şi continue viaţa de zi cu zi.

R:  Până acum, ai simţit în vreun fel nivelul crescut de radiaţii?(greturi, migrene)

DP: Nu, nu am avut nici migrene, nici greţuri, doar o stare exagerată de oboseală.

“Societatea japoneză are şi ea, ca multe alte societăţi ale acestei lumi, bubele ei, durerile ei, neajunsurile ei…”

R:  Ce sentiment, atat de puternic, te face să rămâi încă în Japonia?

DP: Wow! Cam personală întrebarea. Păi, hai să începem cu ce m-a determinat să vin pentru prima oară în Japonia: mai întai dragostea pentru naţiunea japonesa, asta care mi se părea o naţiune atât de specială în multitudinea de naţiuni ale globului: respectuoşi, generosi, free thinking. Apoi dorinţa de a vizita şi alte părţi ale lumii în afara Europei, curiozitatea de a trăi într-o altă cultură, cu alte obiceiuri, dorinţa de a locui undeva unde să mă simt în siguranţă şi respectată, fară să duc grija locului de muncă, a zilei de mâine, fara să fiu insultată când merg să ridic un document de la o instituţie, un loc unde să ai total, dar în final să realizezi că nu ai nimic…pentru că  poţi să ai totul şi, de fapt, să nu ai nimic, bogaţia sufletului e de neînlocuit…prietenii sunt de neînlocuit, familia şi ea oricât ar fi de descentrată e de neînlocuit…toate chestiile astea se simt când esti departe, oricat de bine ai fi referitor la societatea în care traieşti acum; problemele noastre sunt mult mai mari decât de imaginăm, pentru că problemele noastre sunt de natură morală şi nu socială sau economică, fundaţia e bolnava…întelegi. Oricât de departe am alerga… degeaba, lumea e aceeaşi, lumea e compusă din oameni, iar radăcina problemei acolo se află în inima omului. Chiar şi aşa, aparent perfectă şi echilibrată, societatea japoneză are şi ea, ca multe alte societăţi ale acestei lumi, bubele ei, durerile ei, neajunsurile ei…pentru ca problema e in inima omului şi nu în stomacul lui.
Intrebarea ta era ce mă face încă să stau în Japonia dupa toate cele ce s-au întamplat, nu? Am o prietenă româncă, locuieşte la 3 ore de noi cu masina.  Aceeaşi întrebare, acelaşi răspuns: când simţi că nu mai ai unde merge, ştii că trebuie să rămâi unde eşti!

Elena  Ciucu